Meea

– S.F. in lucru –

AVATARURI

Vantul sufla necrutator un plan desertic presarat cu stanci ascutite din loc in loc. Suieratul sinistru al vantului prevestea apusul. Si nu era apus mai frumos decat cel de pe Meea.

Batranul se opri pentru o clipa sa-si adune gandurile indiferent fata de micile granule de nisip care-i sfichiuiau necontenit obrajii. Purta straiele vechilor Tu’Rak’um, fibre rosii obtinute cu truda din lemnul arborelui de Na’dis, arborele desertului. Impletite potrivit nici vantul, nici ploaia acida si de cele mai multe ori nici sageata nu le putea infrange duritatea si totusi erau moi si usoare pe trupul celui binecuvantat sa poarte straiul.

Tu’Rak’um-ii ramasesera ultimii oameni ai pustiurilor de pe Meea si ultimii marturisitori ai tainelor din vechime. Totodata, erau ultimii privitori ai fantasticelor apusuri asa cum le vazusera si cronicarii cand le numisera “ rubiniile perfecte ” ,contemplate de acolo din inima Lumii Uitate, din pustiul Shaar’Am.

Fabulos cu adevarat. M’Ra si Rubis paraseau bolta inundand nesfarsita intindere a pustiului intr-o unduire de lumina cand mov cand sangerie, in timp ce M’Aht se ridica timid pentru a lua locul celor doi sori precum un demn lampas al noptii.

Nimeni nu mai stia exact cum si cand aparuse viata pe Meea insa niciunul dintre cele Patru Popoare nu uitase vremurile in care frumoasa verde incepu sa devina ostila si sfasiindu-si scoarta, schimbandu-si forma, intr-un proces intins pe ere incepu sa hraneasca cu viata verde focul mistuitor pe care il purtase pana atunci tacut in pantece.

Akranii cei razboinici au luat cararile inalte si piscurile muntilor din vecinatatea Marelui Pustiu. Acolo, la inaltime, maturati necontenit de vanturi mai salbatice decat ei, au invatat sa le iubeasca si sa le dea un rost. Au inaltat stavilare de piatra drept paravan pe coastele muntilor lasand afara doar razlete si colosale mori de vant. La adapostul primului stavilar s-a nascut Ak, primul oras de munte, infricosatoarea cetate a celor mai aspri razboinici de pe Meea.

Narii, deprinsi cu campiile aride au inteles ca intreaga lor existenta depinde de Saahi, blande creaturi uriase ale Meei, trupuri aspre insectoide care adaptate la traiul secetos se adunau in mici formatii si multumindu-se cu verdeturile semi-uscate de sori isi unduiau lent trupurile aspre. Dupa moartea acestora Narii asteptau pret de un rasarit ca invelisul gros de chitina sa se usuce si sa devina usor dar tare precum roca si il luau cu ei drept adapost. Cinci Nari puteau gasi adapost de furtuni de nisip si arsita in interiorul unei asemenea minuni biologice. In viata Saahii emanau un miros oribil care tinea la o parte carnivorii desertului si cu care Naarii se obisnuisera in ani si ani de pribegie insa cel mai de pret dar era rhiada, cel mai umil lichid al Marelui Pustiu, transpirat de Saahi prin porii picioarelor lungi. Naarii adunau cu grija lichidul pe tesaturi si le storceau in tuburi din lemn scobit pe care le purtau mereu in spate. 

Sunii ocupasera ultimele pacle de verde. Orasele lor se intindeau indraznete atat in pamant cat si in aer, cupole de energie care opreau trecerea vantului, a ploii si a orice nu era de neam Sun. Erau cunoscuti ca stapanitorii marilor traznete, inchisi parca pentru totdeauna in propria lor lume ermetica si inpenetrabila.

Tu’Rak’Um-ii, cutreieratorii ascunsi, pastratorii tainelor stravechi, pastori de suflete, ei s-au retras in locuri nestiute si rar vreunul a mai fost zarit pana cand chipurile le-au fost uitate si umbrele lor s-au transformat in mit. Ei au vorbit cu Meea si i-au prevestit furia, ei au prevazut Despartirea in Patru Popoare si sfarsitul celor sapte mii de ani de pace. Ei au simtit primii vibratia Nimicului si s-au adunat pentru a cere Meei indurare. Insa raul isi infipsese deja radacinile in toate constiintele inteligente ale batranei planete intr-un mod nemaintalnit pana atunci.

Makii, nevazutii, aparuti de nicaieri, autoproclamati vechi stapani si zei, s-au reintors cu teroare ca sa dea fricii noi dimensiuni. 

Ca o boala au cuprins totul, au invatat sa fure trupuri de carne golindu-le de suflete, au dezgropat tainele negre ale Zeilor de Apus si o noua era a inceput pe Meea.

Ochii batranului de un albastru sublim, erau umezi. Pierduse controlul glandelor emotionat si nostalgic. Mu-Rak… rosti ca pentru el printre buzele uscate. Mu-Rak…fiul lui Ashtar, din vrednicul neam al Tu Rak Um-ilor. Si imaginile devenira vii, la fel de vii ca acum o suta de ani.

Un vant bizar de sarat batea catre Apus, prevestitor de rau, aducand cu el amintiri, fapte si clipe, nostalgie, slabiciuni  Un vant sarat al intunecimii mintii. Pe Meea viata parea a se pierde usor, sfaramata si dusa cu vantul. Mai ramasesera izolate cateva asezari, toate prada nimicului. Razboiul devorase totul. Se spune ca Marele Desert Rosu isi capatase culoarea din pricina sangelui varsat. Si mici granule de nisip rosiatice aduse din straine departari i se lipeau de sandale tanarului Mu-Rak.

MEDITATIE

Acea zi avea sa fie diferita de toate celelalte, ziua desavarsirii sale, ziua in care avea sa-si intalneasca SupraEul in lunga si istovitoare meditatie si sa se intoarca barbat in mijlocul comunitatii sale. Fiecare dintre tineri avea de implinit Sfanta Sarcina. Treizeci de zile in pustiu, pe nisipul sacru, acolo unde umbrele strabunilor sopteau, acolo unde durerea, foamea, arsita, frigul erau depasite de dorinta desavarsirii. In sanul Comunitatii nu exista parinti. Batranii poarta grija tinerilor si le transmit stravechile invataturi. Iar ei, odata ce ar fi dobandit Invatatura se pierd in meditatie pentru a deveni minti creatoare. Se cufunda in linistea singuratatii si dau forma gandului, prima si ultima data in viata.

Legenda spune ca Mahaad, profetul, a gasit primul calea dupa numai sapte rasarituri-apus si cufundat in intelepciune a zamislit din gand copacul sfant. Se spune ca radacinile s-au intins si au gasit Seva. Lichidul cel mai nobil, dulceag, amintire a marilor lacuri, viata pentru pelerinii care ajunsi atat de departe se refugiau in rugaciune la trunchiul marelui copac si scobind scoarta cu capul plecat obisnuiau sa-si umezeasca buzele uscate de arsita si vant. Cativa stropi erau suficienti pentru a aduce alinare durerii si trezeau in adancul fiintei viziuni ale celor ce au fost si ce vor fi, sufletelor care se dovedeau demne sa le suporte.

Mu-Rak gasi adevarate invataturile de drum ale batranilor Tu Rak Um, primii pasi fura cei mai grei. Grei doar pana cand satul se pierdu in zarea trecutului si necunoscutul prinse contur in fata sa. Un infinit pietros, o linie luminata de doi sori, parand a ascunde in nesfarsirea ei doar si mai mult pustiu.

Si merse drum greu, pana cand cei doi sori isi pierdura stralucirea predand batrana Meea celui de-al treilea, cel mai indepartat, de acum unic stapanitor al boltei. Frigul incepea sa se inteteasca sub lumina rubinie si cautand in sinea sa Mu-Rak afla ca e mai potrivit sa se adaposteasca. Penumbra pe care o numeau noapte aducea cu ea moarte, acolo in campul deschis al pustiei. Ce nu ucidea frigul ucideau Raharii, creaturi de cosmar inaripate care coborau din munti ca sa scruteze infinitul uscat din inaltimi. Nu gust de trup cautau ci suflet, seva de viata pe care o sugeau incet din orice ar fi agatat cu ghearele de fildes negru. Pasari de prada fara suflet, cu mii de dinti fini si taiosi, privind prin ochiul de pe frunte distante mari de necuprins. Obisnuiau sa se arunce din inaltimi pe victima care fara de sansa ar fi incercat sa scape. Ghearele si dintii intrau adanc in carne in timp ce ochiul pasarii uriase cauta sa intalneasca privirea victimei imobilizata in agonie. Si pe acolo o goleau de viata lasand in urma o fantoma vie, supusa celor mai primare si inutile instincte. 

Mu-Rak se temea insa mai mult de golul care-i macina sufletul inaintea plecarii. Un gol devorator, inexplicabil, o teama, o durere. Se ghemui ca in pantecul mamei si se acoperi cu mantaua rosie care intarindu-se deasupra lui il inchise intre cer si pamant. Bataile inimilor i se redusera la un sunet slab si narile aproape renuntara sa respire pentru trup. Incerca sa doarma, tresarind doar la zgomotul de ciocuri ale rahariilor care il mirosira de departe si incercau necontenit sa sparga mantaua. O lupta inutila cu lemnul de Na’Dis dar suficient de sinistra incat sa strice somnul pribeagului Tu Rak Um.

NOI ZORI

Meea, frumoasa tacuta, părea ca isi revine din amortire scuturându-se de toate relele intunecimii noptii. 

Mu-Rak se trezi si el din toropeala si isi stranse ca pe un sul coaja de Na’dis care-i fusese pavaza. Aerul aducea cu el miros de starv de undeva din pustiu. Tânărul se intinse pe pantece peste pietrisul fin si sterp binecuvantand umil Meea dupa obiceiul strabunilor. Se ridica doar dupa ce simti ca vibratiile subtile ale solului se linistesc sub el si-i invaluie cu blandete trupul. Era semn bun, semn ca fusese binecuvantat inapoi si se ridica plin de pace launtrica. 

In departare, aidoma unor umbre care dansau poleite filtrate prin valuri de aer incins, se vedea conturul stancilor, semn ca dincolo de ele ar putea gasi un petec de umbra. 

In neamul sau umbra era una dintre marile binecuvantari si prezenta ei era cinstita prin odihna. Tu’Rak’um-ul care întâlnea umbra in drumul sau si nu se oprea la adapostul ei comitea un sacrilegiu si atragea asupra sa nenorocul. 

Si adaugand pas dupa pas, admirand de fiecare data rasaritul-apus, fara a se plange in sinea sa pentru nimic ba chiar zambind recunoscator, se vazu in cele din urma, istovit de drum si de sete, la poalele stancilor nu prea inalte, tocite de vanturi fierbinti, botite de furtuni de nisip. 

Mirosul de mort si de sange îi inunda de acum narile si patrundea lacom in plamani in timp ce se catara pe grohotisuri cautand cu degetele sangerande o taietura in stanca,  o cavitate,  un semn, orice il putea ajuta sa mai castige un pas catre platforma din varf. 

Pentru prima data il paraseau puterile, simtea incet un tremur perfid care il indemna sa renunte, auzea voci care-i sopteau ca va cadea in gol, in mintea sa prindeau contur inselatorii demoni-gand care atrasi de minti prea obosite se ancorau de ele prin propriile temeri. Pentru o clipa il fulgera gandul sa isi dea drumul. Ce sens avea destinul sau? De ce nu alt destin, oricare altul, sa nu-i ia locul? Oare nu sunt toate destinele aidoma? Insa clipind din ochi murmura cu putere cuvintele sfinte cerand strabunilor putere si indrumare. Si isi mai zmulse un pas. Si inca unul. Si scrasnind din dinti isi domină amorteala pana cand birui peretele de stanca si atingand platforma de piatra neteda si lucioasa ca un lac inghetat, adormi pe loc. 

O vreme buna nu se misca, paralizat, istovit, neputincios, descoperit in fata unui cer plin de primejdii. Dar cerul il cruta de aceasta data si-i fu ingaduit sa deschida ochii neatins. 

Abia atunci, privind in vale,  vazu oroarea si chipul i se schimonosi de mila si de teama. 

SPAIME

Akrani, o armata de sute de cadavre, putrezind sub sori.  Spre norocul sau starvurile lor tinusera la distanta raharii care găsiseră in acea vale a mortii o hrana usoara. 

Se tarasera, cu totii, si nu pierusera deodata caci erau imprastiati pe o distanta mare. Trupurile le pareau contorsionate de un chin ingrozitor, chircite in mod nefiresc. Fusese mare neliniste in moarte. 

Atat putea sa intrezareasca Mu’Rak din inaltimi si cautand intelepciune in sine, decise sa nu coboare. Nimic nu ar fi putut ucide asemenea armata de akrani. Armurile lor erau usoare si rezistente, sagetile lor nu greseau tinta intrucat razboinicii primeau arcul in mana din frageda pruncie, erau deprinsi cu drumurile lungi si dezvoltasera o extraordinara abilitate de a supravietui zile intregi cu cativa stropi de apa. Orice ar fi nimicit acea armata ar fi fost mai de temut decat orice cunoscuse vreodata Meea, mai ingrozitor decat Makii cei fara de trupuri despre care vorbeau legendele trecutului insangerat. 

Iar ce cautau acolo, atat de departe de piscuri, de maretul si temutul Ak, avea sa piara cu ei sub furtuni de nisip. 

Acela nu putea fi un moment ca oricare altul si îndoiala îi dadea tarcoale caci avea acum de ales intre a se intoarce la batranii neamului sau pentru a-i avertiza asupra grozaviei vazute sau a-si urma destinul găsind o cale de a ajunge la locul sfant, încercare permisa fiecarui barbat Tu’Rak’um o singura data. Greu trece clipa la ceas de cumpana, si prea usor la ceas de bucurie, isi spuse in sinea sa. Daca era sigur de ceva in inima sa, acel ceva era ca nu poate ramane pe loc si trebuie sa se indeparteze de locul masacrului numaidecat. Vibrtiile negative, joase, incepeau sa formeze vortexuri intre dimensiuni in locuri ale suferinței,  durerii si disperării si Tu’Rak’umii aveau incredibila capacitate de a le vedea cu ochii mintii. Le vedeau ca pe linii spiralate ingemante cu miile formand un tunel de soapte si lumina intre cer si pământ. Prin astfel de tuneluri credea neamul lor ca ajunsesera Makii, hotii de suflete, pe Meea. 

Nu avea sa mai zaboveasca vreo clipa. Se indeparta incercand sa faca pasii cat mai mari. Si totusi o parte din el il tintuia in loc.

Atunci a simtit pentru prima data ca dintr-un trecut indepartat dar atat de viu in interiorul sau amintirile devin lumina si spiralate spre cer ca un vortex de foc orbitor se pogoara ca o cascada peste el inundandu-l. Era un punct pe un plan infinit. A durat o clipa insa o clipa a carei greutate lasase nisip transformat in sticla fumegand in jurul sau. Deschizand ochii vedea totul altfel si vocea constiintei sale era mai clara ca niciodata. Se intoarse din drum si alerga pana la locul masacrului. Ca si cum destinul sau ar fi asteptat acolo, ascuns intre cadavre, sub putregai. Trebuia sa astepte. E tot ceea ce stia.

ODIS

Vantul ridica necrutator peste munte tone de zapada si o arunca in miliarde de ace de gheata peste maretul oras al akranilor.Akhrastis, cetatea de neatins, varful de necucerit al Meei, gheturile de nestapanit.

Odis isi atinti privirea dincolo de zidul cetatii. La acel ceas ar fi trebuit sa poata vedea departe, piscuri albe intepand un cer mereu cenusiu cu nori pe care vantul ii batjocoreste lasandu-i sa plasmuiasca forme si risipindu-le frumusetea cu o suflare. Nu se zarea insa nimic. Ochii sai migdalati, complet negri, se inchisera in semn de dezamagire si ramasesera asa pret de cateva clipe.

Furtuna ucidea akranii. Furtunile din munte nu cunosteau discriminarea. Isi asumasera acest inconvenient la despartirea celor patru popoare cand strabunii lor migrasera spre piscurile inghetate ca sa ridice acolo mareata Akhrastis.

Era ziua devenirii sale si arata precum sfarsitul inca dinainte de a incepe.

Nu deveneai un ‘incercat’ atata timp cat nu paseai in afara cetatii, in ziua aleasa de Marele Sitar la ceasul nasterii tale. Singur, invesmantat in doar straiele rituale, aveai a te intoarce doar dupa implinirea incercarii.

Cobori cu pasi mici. Nu avea sa il intampine nimeni. In Akhrastis neincercatii nu conteaza. Nu au frati, nu au surori, nu au decat dreptul la viata. Prin implinirea incercarii renasteau ca frati si stapanitori de drept ai cetatii.

Odis se opri in fata tunelului din munte care sfredelit ca o bijuterie a vietii si mortii facea unica legatura intre Akhrastis si exterior. Si inainte de a pasi in tunel urla cu toata puterea: ‘Sunt Odis, copil al nimicului si scanteie stinsa de gheturi. Am sa ma intorc stapanitor al cetatii, am sa aduc inima ukraal-ului si o voi arde in focul Marelui Sitar! Glorie casei mele Meea!’

Hotararea sa pali insa o clipa amintindu-si resturile gasite ale ultimului neincercat akran care fusese sfasiat de ukraali. Fiintele gheturilor nu erau doar insetate de sange. Erau adevaratii stapani de drept ai piscurilor. Cei trei ochi albiciosi lipsiti de expresivitate vegheau o capatana enorma. Botul masiv si turtit ascundea o gura cu colti ascutiti crescuti puternici pentru a sparge oase. Cele sase labe enorme si imblanite se terminau cu sase gheare incovoiate sub care nenumarati tepi mici si ososi penetrau gheturile. Ukralii puteau astfel urca usor pereti verticali si netezi de gheata. Iar blana groasa se confunda cu zapezile infinite. Vanatorii spuneau ca poti vedea un ukraaldoar daca sansa face sa tina ochii deschisi.

Odis stia ca cei care adusesera o asemenea inima in cetate, ajunsesera inapoi desfigurati sau schiloditi. Si pe acestia nici stiinta invatatilor n-avea sa-i ma ajute. Acoperiti in onoare, desigur, dar neintregi.